Când am aflat de această carte abia am așteptat să o citesc. „Pacienta tăcută”, de același autor, m-a ținut cu sufletul la gură de la început până la final, ador cărțile thriller, iar din acest motiv aveam mari așteptări și de la aceasta.
Din start vă spun că dacă ați fost fascinați de povestea din prima sa carte, după părerea mea, „Fecioarele”, deși este foarte bine scrisă, parcă nu se ridică la nivelul „Pacientei tăcute”, dar desigur, repet, este părerea mea subiectivă.
Cu toate acestea, nu m-am putut dezlipi de ea până nu am terminat-o, iar finalul este… extrem de neprevăzut.
Iată câteva scurte recenzii:
„Cel mai important roman despre mediul universitar de la Istoria secretă a Donnei Tartt… Milioanele de cititori care au apreciat «Pacienta tăcută» vor fi încântați să afle că Alex Michaelides ne surprinde iarăși cu o întorsătură de situație imposibil de anticipat.“ Tony Parsons
„Al doilea roman al lui Alex Michaelides, îndelung așteptat, a apărut în sfârșit… Premisa Fecioarelor este seducătoare, iar firul narativ, irezistibil.“ The New York Times
„Un thriller psihologic uluitor… Michaelides e de neoprit.“ Publishers Weekly
Acțiunea pe scurt
„Fecioarele” de Alex Michaelides o are în centrul acțiunii pe Mariana Andros, în vârstă de 36 de ani, o psihoterapeută foarte pricepută în terapia de grup, născută în Grecia și stabilită în Anglia. Atmosfera devine întunecată încă de la primele pagini, când facem cunoștință cu unul dintre cei mai dificili pacienți ai ei, Henry, care ne oferă câteva scene de coșmar.
Autorul te ține în priză și te aștepți ca la fiecare colț să se întâmple ceva sau să afli ceva care dă peste cap toată povestea, din acest motiv mi-a și plăcut.
Revenind la acțiune, Mariana la rândul ei se luptă cu numeroase conflicte interioare, pornind din copilărie, având un tată absent și dur, căruia încerca cu disperare să îi intre în grații, însă fără succes. Mama ei murise la naștere, iar această lipsă o simte pe tot parcursul vieții. Dramele nu se opresc aici, iubitul ei soț, Sebastian, a murit și el în timpul unei vacanțe în Grecia, pe insula Naxos.
Motivul tatălui abuziv, violent, lipsit de afecțiune, este una din importantele teme ale cărții, majoritatea personajelor având astfel de probleme, iar în cazul Marianei deznodământul o ajută inclusiv să înțeleagă ce i s-a întâmplat în copilărie.
Ea s-a îngropat în muncă pentru a uita, dar într-o seară este profund tulburată de un telefon primit de la Zoe, nepoata ei, orfană de ambii părinți, pe care o crescuseră ea cu Sebastian. Află că o prietena de a ei, colegă cu ea la universitatea Cambridge, a fost găsită moartă. De aici începe de fapt goana Marianei după un răspuns, își folosește abilitățile de psihoterapeut pentru a încerca să afle cine e în spatele crimei, dar în același timp, ajunge să se descopere și pe sine.
La scurt timp după debutul anchetei, mai mor încă două tinere, toate în mod „spectaculos”, cadavrele fiind ciopârțite meticulos tocmai pentru a crea panică și groază. Acestea erau membre ale unui club numit Fecioarele, condus de profesorul Edward Fosca, profesor de tragedie greacă. Marianei i se pare din ce în ce mai suspect acest profesor, fiind convinsă că este autorul crimelor și ajunge să îi distrugă reputația.
Pe parcurs află de ritualurile ciudate care au loc în cadrul întâlnirilor Fecioarelor, devine obsedată de acestea și încearcă să discute cu fetele, însă toate îi iau apărarea profesorului. Mitul Persefonei, fiica lui Zeus și a zeiței Demetra, se află într-o anumită măsură în centrul poveștii, și leagă crimele de la Cambridge, grupul Fecioarelor și inclusiv moartea lui Sebastian, ceea ce face lectura extrem de interesantă. Persefona este văzută ca fiind fecioara arhetipală, care a fost dusă împotriva voinței sale de către Hades, zeul Infernului, în lumea de dincolo, dar a promis că rămâne cu el doar cu condiția ca jumătate din an să revină pe pământ. Astfel, ea a fost și moartă și vie în același timp. Persefona este considerată de greci atât zeița primăverii, a renașterii, cât și a lumii de dincolo.
Apar tot felul de personaje „colorate” pe parcurs, fiecare cu o poveste de viață tragică, iar intriga se complică tot mai mult, până când chiar nu mai știi ce să crezi.
Toate victimele au primit înainte de a fi ucise câte o ilustrată cu o scenă din mitologia greacă și un citat în greaca veche, prevestitor cu privire la ce urma. Spre final, și Mariana și Zoe primesc câte una. Nu vă dezvălui ce urmează, deoarece merită să citiți această carte.
Concluzii
Deși este o carte foarte captivantă, au fost unele aspecte care mie, personal, nu mi-au plăcut foarte mult. Povestea tatălui abuziv și a copilăriilor traumatizante se repetă la atât de multe personaje încât devine puțin obsedant (poate asta era și ideea, nu știu), pe alocuri se observă strădania autorului de a crea o scenă cât mai horror, care poate părea forțată, iar finalul mi s-a părut atât de exagerat încât m-a dezamăgit puțin. De asemenea, te lasă și cu un semn de întrebare, dar nu vă faceți griji, nu este un final deschis, aflați exact ce s-a întâmplat, dar în privința unui personaj lucrurile nu sunt foarte clare, cel puțin pentru mine nu au fost.
Chiar și așa, „Fecioarele” de Alex Michaelides îmbină fantastic de bine psihologia, misterul, crima, mitologia greacă, simbolismul și obsesia, creând un labirint din care ieși cu greu, însă când ajungi la final, la fel ca Mariana, înțelegi totul. Bonus, într-un capitol se face o scurtă legătură cu povestea din „Pacienta tăcută”, ceea ce a fost o surpriză plăcută.
În concluzie, vă recomand această carte, este perfectă pentru serile de toamnă ploioase, atmosfera fiind tocmai bună pentru un thriller impresionant.