Mi se pare că a trecut o eternitate de când nu am mai scris nimic, însă am un motiv foarte bun pentru asta. De la ultimul articol am mai citit niște cărți (urmează recenzii), am mai testat niște produse de make-up și… am făcut un copilaș 🙂 .
Dacă am povestit aici ce a însemnat drumul de la cele două liniuțe de pe test până la o burtică mare, acum deja pot vorbi despre ce urmează după burtică. Haos, mult haos, griji, nopți nedormite, dar și un sentiment de bucurie de nedescris. Viața nu va mai fi niciodată la fel. De la City Girl la City Mom.
Prima întâlnire
Prima întâlnire cu bebeluțul a avut loc puțin mai repede decât preconizam, probabil pentru că nici eu nici el nu am mai avut răbdare. Finalul trimestrului trei de sarcină nu este ceva ușor și este adevărat că deja nu îți mai e frică de naștere, ci vrei doar să poți respira mai ușor și să îți cunoști puiuțul. Acidul care îți provoacă dureri tot mai mari în piept și în gât, insomniile, durerile de oase, de spate, respirația îngreunată, anxietatea anticipatorie și toate celelalte „distracții” cu care vine la pachet o burtică de 9 luni te fac să visezi la clipa în care îți vei ține în brațe copilul și (crezi) că vei putea dormi mai bine.
Într-o dimineață frumoasă și însorită de duminică de februarie, băiețelul meu, ascultându-mi parcă rugămințile de cu o seară înainte, mi-a dat primele semne că vrea să iasă în lume.
După panica inițială, când am realizat că marele eveniment pentru care ne-am pregătit în ultimele 9 luni urmează să se întâmple, mi-am adunat tot calmul de care am putut dispune pentru a nu uita tot ce trebuie să fac și să iau cu mine la spital. Bagajul era pregătit, medicul a fost anunțat, așa că am plecat la drum doi, și ne-am întors trei.
Durerile îți taie respirația, dar uiți tot după puțin timp. Deși eram extrem de speriată, totul a decurs foarte, foarte bine, așa cum mi-am dorit, iar când am auzit pentru prima dată plânsul copilașului meu mi s-au umplut și mie ochii de lacrimi. Era un moment incredibil, nu realizasem că în mine se află un omuleț perfect format, cu păruț aproape negru, cu ochișori albastru închis, degețele la mânuțe și la piciorușe și cu niște plămâni foarte puternici, care țipa cât putea de tare parcă pentru a anunța „Am venit! Sunt și eu aici!”. Chiar dacă ne jucam cu el și îl simțeam lovind foarte tare din burtică, tot a fost ceva incredibil să îl văd pentru prima oară. Nu voi uita niciodată acele minute. Un omuleț de 3 kilograme și jumătate care îmi va schimba viața pentru totdeauna.
Trebuie să menționez aici un aspect, niciodată nu am intrat în dezbateri privind felul în care alege o femeie să nască, să alăpteze și așa mai departe. Aceste lucruri sunt FOARTE intime, țin de fiecare persoană în parte, de particularitățile ei, de istoricul medical, de propriile decizii etc. și NIMENI nu are dreptul să judece o mamă pentru asta. Atât timp cât ea și bebelușul sunt sănătoși, atât timp cât deciziile se iau pentru ca micuțului să îi fie bine, atât timp cât este îngrijit, fericit, sănătos, iar mămica împăcată, nu se dau sfaturi necerute. Teme precum „naștere naturală vs. cezariană” sau cele privind alăptarea deseori scot tot ce e mai rău din unele femei, este suficient să citești comentariile din diverse grupuri, iar eu mereu m-am ținut departe de ele și nici nu consider că trebuie să dau vreo explicație cu privire la deciziile mele, nimănui. Nu știi ce se află în spatele unei decizii, nu știi cât chin sau suferință poate să ascundă, așa că nu ai dreptul să judeci. Singurul care poate face „reclamații” este copilașul :). Așa că dragi mămici, felicitați-vă că faceți tot ce puteți pentru ca omulețului pe care l-ați creat să îi fie cât mai bine și ignorați răutățile gratuite sau cele ascunse sub formă de „sfaturi”. Și nu uitați, ați adus o viață pe lume!
Când un omuleț îți întoarce viața cu susul în jos
Atât timp cât stai în spital, iar bebe este îngrijit în mare parte de personalul medical, poți respira ușurată. Când ajungi acasă însă, este cu totul altă poveste.
După cea mai frumoasă primire, cu baloane albastre și jucării, viața reală și-a intrat în rol. Nu mai ești doar tu, nu mai sunteți doar voi doi. Nu te mai poți relaxa sau culca o oră dacă ești obosită, nu mai pleci când vrei tu și mai ales, CÂT vrei tu, programările la cosmetică și unghii necesită un adevărat plan de bătaie, iar dacă ți se pare mai ușor să ieși cu tot cu bebe la aer, până ajungi să ieși din casă s-a dus și soarele. Ești în casă cu un mic străin pe care trebuie să ajungi să îl cunoști. Asta este realitatea primelor săptămâni, chiar luni.
Primele două zile sunt de obicei cele mai haotice, nu ai o rutină, un program, nu știi exact ce să îi faci când plânge… și plânge câteodată atât de tare încât îți rupe inima în două. Realizezi că habar n-ai de fapt să pui un scutec ca lumea, că păpușa de la cursul de puericultură nu seamănă deloc cu micul om care se agită încontinuu pe masa de schimbat, că dacă nu-l pui bine s-ar putea să schimbi de câteva ori pe noapte și cearceaful din pătuț, că pătuțul pe care ai cheltuit o sumă considerabilă este aproape inutil, deoarece vrea să doarmă doar pe tine, că încerci să îi faci un program de mese, dar nu îți iese, că prima băiță se lasă cu palpitații și transpirații reci pentru tine și soț, că hăinuțele acelea adorabile și minuscule sunt de fapt extrem de greu de îmbrăcat, așa că renunți în favoarea acelorași salopete și speli…zilnic… că deși sunt minuscule, hainele lui bebe se adună foarte repede și speli încontinuu, că dacă ai parte doar de 3 treziri într-o noapte te bucuri… și câte și mai câte. Să nu mai vorbim de colici!
Orice ajutor este mană cerească, mai ales că tu ca mamă trebuie să îți și revii după naștere, iar pentru unele femei este un proces destul de lung și dureros. Eu am fost norocoasă și nu prea, după o săptămână de la naștere nu am mai avut aproape nimic, însă m-am ales cu o criză de sciatică extrem de dureroasă (încă o bucurie a trimestrului 3), cauzată de greutatea burticii, care m-a ținut mai mult la pat începând de cu 2 zile înainte de naștere și apoi încă 5 săptămâni…După tratament și injecții, abia mi-am revenit și am putut umbla, iar asta a fost mai greu decât tot restul. De aceea, ajutorul soțului, al familiei este neprețuit, mai ales la început.
Nu am intrat în detalii privind pandemia. Fix atunci era apogeul la numărul de cazuri, era nevoie de teste peste teste înainte și la naștere (toate au ieși bine) plus tot felul de restricții de care nici nu vreau să îmi amintesc deoarece asta a fost o parte foarte urâtă și extrem de stresantă, care m-a împiedicat să îmi țin copilul în brațe imediat, clipe pe care nu le voi mai primi înapoi niciodată. Sunt recunoscătoare că totul a fost bine până la urmă, dar asta va rămâne mereu o pată neagră a acelei zile care ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă.
Viața de mămică
După ce trece iureșul inițial, după ce începi să te cunoști mai bine cu suflețelul pe care l-ai adus pe lume, lucrurile se mai așază. Chiar dacă uiți de la mână până la gură lucruri deoarece ai o ceață permanentă în minte din cauza nopților cu somn întrerupt din 2 în 2 ore, chiar dacă toata ziua se învârte în jurul hrănitului, schimbatului și legănatului, nu ai vrea să fie altfel. Pentru că puiuțul va crește și nici nu îți vei da seama când în loc să plângă că vrea la tine în brațe, va plânge că vrea afară cu prietenii până târziu.
Eu nu îmi doresc să zboare timpul mai repede, nu îmi doresc să stea odată în funduleț, să meargă, să vorbească, să plece la școală… eu trăiesc fiecare zi așa cum e ea, chiar dacă uneori este foarte obositor, îl alin de câte ori are nevoie de mine, iar printre firmituri mai citesc câteva pagini dintr-o carte, mai fug până la magazin, mai ies la câte o cafea scurtă, să nu uit nici de sufletul meu, dar prioritar este ca el să fie îngrijit și fericit. A durat un timp până am acceptat noua realitate, nu vin cu povești de adormit copii că totul este roz și m-am resetat instant, nu. Este un proces, treci printr-un mic doliu după viața ta fără griji de dinainte, dar când te liniștești puțin și vezi câtă bucurie și împlinire îți aduce un copilaș, mai ales dacă l-ai dorit foarte mult, uiți și de călătorii și de festivaluri și de toate. Vor reveni și acelea, cu timpul, dar în trei.
Nu am renunțat la tot, pentru că am și eu nevoie de echilibru și de mici bucurii, dar după cum spuneam, prioritar este el, micul omuleț care mi-a întors viața cu susul în jos în cel mai frumos mod cu putință 🙂 .
