Circulă pe net o imagine cu niște copii care se joacă cu mingea, iar sus scrie „O dată ai ieșit să te joci cu prietenii tăi pentru ultima oară și nici nu ai știut” (există și varianta în engleză). Am dat de multe ori peste ea și de fiecare dată m-am oprit puțin și am devenit nostalgică. Așa e, copilăria zboară cât ai clipi.
Acest 1 iunie a fost, pe lângă cele de când eram copil și mergeam cu părinții la evenimentele din parc, primeam baloane și vată pe băț, cel mai frumos și special de până acum. Pentru că am devenit mamă de foarte curând, iar azi dimineață am fost super încântată să petrecem primul 1 iunie alături de bebeluțul nostru.
Pe lângă pozele perfecte de care a fost plin social media astăzi, ar fi bine să ne concentrăm și pe ceea ce contează cu adevărat, și anume să fim cu adevărat fericiți și să oferim copiilor noștri tot ce avem mai bun.
Am văzut nu o dată certuri before and after poza perfectă de pus la story, deoarece copiii nu voiau să stea, voiau să se joace, sau soțul era arțăgos, mama stresată, etc. De aceea zic, ce e în spate contează mai mult decât o aparență.
Copilăria este cea mai frumoasă și inocentă perioadă din viața unui om, pe care, dacă suntem norocoși, o retrăim într-o anumită măsură alături de copiii noștri. Pe lângă diferența de generații, de gadget-uri și de jocuri, esența e aceeași.
Copiii vor să exploreze, au un potențial creativ extraordinar, iar rolul nostru nu este acela de a striga la ei încontinuu să stea liniștiți ca niște statui, ci de a nu le tăia aripile și de a-i încuraja să-și dezvolte abilitățile, pasiunile.
Copilăria vine doar o dată și pleacă atât de repede încât astăzi schimbam scutece, mâine ne trezim că mergem la festivitatea de absolvire a clasei a VIII-a. Clipele sunt prețioase, momentele aparent banale devin amintiri și clădesc micuța ființă care într-o zi va fi adult.
Nostalgie de copil al anilor ’90
„Pe vremea mea”, în anii ’90, ne jucam foarte mult afară, de dimineață până seara, făceam schimb de jucării din Kinder, de hăinuțe pentru Barbie, apoi de Pokemoni, visam la un Polly Pocket, săream în sus de bucurie când de Crăciun primeam un Tamagotchi, adormeam cu povești citite sau povestite de părinți și bunici, colecționam plicuri cu abțibilduri pe care le lipeam în albume (cu Cartoon Network, Sailor Moon, Tarzan, etc.), apoi a început nebunia cu Harry Potter și lumea lui fantastică. Devoram cărțile lui J. K. Rowling și mergeam la filme cu clasa.
Am avut și noi voie la TV, am crescut cu desene animate din care am învățat foarte multă engleză, cu Viva, Atomic, Andre, Animal X, 3 Sud Est, The Backstreet Boys, Spice Girls și alții, cu Dosarele X pe ascuns și cu jocuri pe televizor cumpărate din piață, precum Mario, Mortal Kombat, Sonic și multe altele. Iar când am dat de calculatoare, Hercules, Need for Speed și The Sims ne țineau ocupați. Dar tot timpul petrecut afară era baza. Eram fericiți, eram liberi.
Deși se vorbește foarte mult acum, în 2022, că majoritatea copiilor stau numai pe tik tok și youtube, ceea ce este și adevărat, din cauză că li se oferă tableta sau telefonul încă de la 6 luni „ca să tacă”, ce m-a bucurat totuși este că de câte ori merg în parc, încă este plin de copii care se joacă cu mingea, se plimbă cu rolele, cu bicicleta, se joacă „mâța ascunsa”. Deci NU toți stau doar încuiați în camera lor, lipiți de un ecran.
Ce au nevoie copiii nu e să fie anesteziați cu desene și jocuri pe telefon toată ziua, ci de atenție, grijă, iubire, prieteni reali, nu virtuali. Să fie provocați să își exerseze creativitatea nemărginită, să se murdărească de noroi pe afară, să facă sport, să fie într-un colectiv cu alți copii.
Parenting-ul modern este deseori prost înțeles, în sensul că din toate sutele de cărți pe acest subiect se extrage doar ideea că „dacă vrem să fie fericit și nestresat, copilul trebuie lăsat de capul lui, nu îi atragem atenția, nu îi spunem niciodată «nu»”, iar din acest motiv vedem extrem de multe cazuri în care sunt agresivi, răsfățați, lipiți de telefon, înjură sau lovesc alți copii, inclusiv pe proprii părinți. Cheia este echilibrul, nu apelăm la metoda odioasă cu „bătaia ruptă din Rai”, dar nici nu îi lăsăm de capul lor. Ei au nevoie de noi, au nevoie să fie ghidați. Un copil lăsat să facă tot ce vrea nu va fi mai cuminte, ci din contră.
Un copil fericit știe că se poate baza pe familie în orice situație. știe că dacă i se întâmplă ceva primii la care trebuie să le spună sunt părinții și să nu se teamă de ei, este iubit necondiționat și nu comparat cu frați sau colegi, este îngrijit, pupat, îmbrățișat și încurajat să-și urmeze drumul. Ce frumos ar fi dacă toți copilașii ar avea parte de asta, din păcate însă, realitatea din România cel puțin, este cruntă.
De 1 iunie și nu numai, le dorim tuturor copiilor să se simtă iubiți și în siguranță, să se joace și să râdă din tot sufletul, deorece copilăria e una, și trece cât ai clipi!
