Până acum doi ani le sărbătoream de 8 Martie pe mama, mai demult și pe bunica, precum și prietenele între noi. Însă acum sunt sărbătorită și eu, ca femeie și ca mamă. Iar totul s-a schimbat.
Primii doi ani de când 8 Martie e altfel
M-am gândit anul acesta cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii să scriu despre ce mi-ar fi plăcut să știu la început, după ce am văzut cele două liniuțe și mi s-a dat toată viața peste cap, de bucurie la început, apoi de panică. Să scriu și pentru proaspetele mămici care nu mai văd ieșirea din haosul inițial, să le spun că va fi bine.
Când devii mamă totul se schimbă. Absolut tot. Puține sau aproape inexistente sunt cazurile în care un copilaș își face intrarea lin de tot în lume, se adaptează din mers la ritmul familiei în care trăiește, nopțile sunt legate de somn neîntrerupt, mama e veselă, iar tatăl odihnit. Realitatea știm care este, deseori fix opusul.
Prima întâlnire cu ghemotocul gălăgios și adorabil te face să treci prin niște stări pe cât de minunate pe atât de contradictorii. Simți o iubire imensă, instinctul de a-l proteja, dar și multă frică, descurajare și senzația puternică de pierdere de sine. E un cumul de stări care te copleșesc în timp ce încerci să te recuperezi după naștere, care poate fi și ușoară, dar de cele mai multe ori este dificilă, indiferent de calea aleasă/ impusă. E multă durere, suferință, uneori și traume. Dar noi le ducem pe umeri și ne mobilizăm pentru că cineva este total dependent de noi.
Noi femeile suntem capabile de lucruri incredibile. Ne facem treburile zilnice, muncim în timp ce bat două inimi înăuntrul nostru, avem grijă de noi și de familie, în timp ce creăm viață. Apoi dăm viață și ne dedicăm micului om care într-un timp mult prea scurt devine adultul de mâine.
Să fii mamă e un job în sine. Mai ales la început. Primele luni habar nu ai pe ce lume trăiești, nu știi ce zi a săptămânii este, mănânci prânzul la 9 seara, iar la 1 dimineața începi schimbul 3. Este foarte ușor să cazi în disperare sau în depresie dacă nu ai ajutor, înțelegere și empatie de la cei din jur. Este groaznic de greu să faci asta singură. Eu am avut noroc de un sistem de suport minunat și sunt recunoscătoare pentru asta, însă nu toate mamele au așa ceva. Chiar și așa, mi s-a părut ceva peste puterile mele de dus, nu vedeam ieșirea din acea nebuloasă de plânsete, biberoane, treziri, scutece, puseuri, nesomn, colici și senzația apăsătoare de dependență totală. „Este greu, dar și frumos” rezumă absolut perfect acea perioadă din viața unei proaspete mame. Multe nici nu ne mai amintim exact cum a fost pentru că pur și simplu nu ai timp să-ți asculți gândurile.
Însă ghemotocul crește fără să ne dăm seama, zilnic câte puțin, începe să mănânce și altceva în afară de lapte, se ridică în picioare, înțelege care e șmecheria cu olița … și auzi „mama!”.
Ce aș fi vrut să știu acum doi ani
Acum doi ani m-aș fi luat în brațe și mi-aș fi zis „Va trece și îți va fi dor! Poate chiar vei vrea să o iei de la capăt!”, lucruri pe care cu siguranță nu le-aș fi crezut la acel moment.
Nașterea unui copil te lovește ca trenul, oricât de bine pregătită crezi că ești și oricâți copii ai în jurul tău. NIMIC nu te poate pregăti pentru ce înseamnă așa ceva, îți testează limitele fizice, limitele durerii, psihice, emoționale, răbdarea, tot. Renaști odată cu nașterea copilului tău. Treci printr-un doliu după vechea ta viață în care aveai timp să faci ce vrei, în care nu aveai 10 kg în plus, în care aveai libertate… însă timpul trece și ușor, ușor recapeți aceste lucruri, însă altfel, ele devin acum un „lux”, deoarece prioritatea mereu va fi copilul. Nu sunt de acord să ne pierdem total, este bine să fim și femei și soții, nu doar mame, dar mereu, orice decizie vom lua, oriunde vom pleca, în mintea noastră va fi bunăstarea puiului nostru.
După doi ani lucrurile sunt mai ușoare, copilul mănâncă și singur, se joacă singur, stă în brațe doar când vrea el, de îți vine să verși o lacrimă de dorul acelor nopți în care îți adormea la piept, de dorul acelor zile în care simțeai că nu mai poți și visai la „ușorul” de acum.
După doi ani, bebelușul nu mai e bebeluș, e un copilaș pregătit de grădiniță, care începe să îți spună ce vrea, care îți arată că tot efortul, durerea, suferința de la început au meritat, când te ia în brațe și îți oferă cei mai adorabili pupici, când îți arată cea mai inocentă formă de iubire printr-o floare culeasă în parc, când te strânge tare, tare de picior deoarece chiar dacă acum e mare, tot tu ești stâlpul lui care îi oferă siguranță. Pentru că mama e mamă și când puiul are 30-40-50 de ani. Chiar dacă din umbră, la distanță de un telefon sau un avion, mama e acolo.
Cicatricea nașterii se vindecă, nopțile nedormite se uită, rutina devine mai ușoară, casa mai ordonată. Toate trec, ce bine și ce trist…că toate trec. 🙂
La mulți ani tuturor femeilor! Suntem minunate, noi putem orice!
