„Fata mecanică” de Anna Mazzola este o carte pe care nu am crezut inițial că pot să o duc până la capăt. Și nu din cauza plictiselii, în nici un caz, ci a stărilor de șoc, groază, tristețe și amărăciune prin care am trecut citind-o. Este o operă de ficțiune istorică inspirată din fapte reale, ceea ce face subiectul cu atât mai dureros.
Pentru cine iubește Parisul, cum sunt și eu, această lectură este ca o palmă dată peste față. Ne scuturăm puțin și mai dăm o pagină… Parisul frumos, minunat, romantic și „instagramabil” nu există aici, ci o versiune sumbră, gotică, gri, urâtă, împuțită și cât se poate de reală a anilor 1750 când se petrece acțiunea. Desigur că și astăzi orașul luminilor are o față mai puțin frumoasă, chiar periculoasă, dar nu se compară cu ceea ce aflăm în această carte.
Subiectul este dur, greu, la unele pasaje ai nevoie „de stomac”, dar este o carte extrem de bine documentată și te ține în priză până la final.
Câteva recenzii scurte:
„Fata mecanică este o capodoperă a literaturii gotice pe care o vor îndrăgi și împătimiții ficțiunii istorice.” – Magazine Sunday Express
„Trei figuri feminine memorabile, prinse într-o rețea de uneltiri și crime. Un roman de neratat!” – Elodie Harper
„O carte palpitantă, în care se îmbină complotul, spionajul, lupta pentru supraviețuire. Scrisă cu un deosebit rafinament, dă viață unei atmosfere uluitoare… un triumf al suspansului, dar și al sensibilității.” – Mary Chamberlain
„Evocând o lume a păcatului și a pericolului, acest amețitor roman istoric este de o originalitate remarcabilă”. – Heat Magazine
Acțiunea pe scurt
Lumea cea mai de jos, de ultimă speță, se îmbină cu burghezia și cu regalitatea. Trei femei atât de diferite, însă cu destine atât de asemănătoare, extrem de inteligente și puternice.
Madeleine este o tânără de 23 de ani care toată viața ei a văzut și a trăit numai suferință. A fost vândută de propria mamă, la fel ca și surorile ei, la doar 12 ani, unui bătrân libidinos, cu pretextul că doar așa pot face rost de bani pentru a trăi. Viața ei plină de durere fizică și psihică a făcut-o foarte puternică în schimb. „Maman”, mama ei, a deschis o „Academie de fete” unde „salva” tinere de pe străzi și le oferea un loc de muncă, ca prostituate. Fetele erau utile până când erau „sluțite” de clienți sau rămâneau gravide, moment în care erau alungate pe străzi chiar și în mijlocul iernii.
Madeleine a fost victima unui client (cu funcție importantă în poliție) în urmă cu mai mulți ani, când, dintr-un acces de furie, a ars-o pe față cu vătraiul încins și i-a lăsat o cicatrice, pe viață, de la tâmplă până la bărbie. Durerea ei a culminat când sora ei mai mică, Suzette, a murit la doar 19 ani în fața ei, în chinurile facerii. De atunci ea a jurat că îl va proteja cu orice preț pe fiul acesteia, nepoțelul ei Emile, născut la doar 12 ani ai lui Suzette, și că îl va scoate din mediul acela scârbos și deloc potrivit pentru un copil de doar 8 ani.
Într-o zi geroasă de iarnă, primește o ofertă de la un polițist, unul din cei mai detestați clienți ai lui Suzette, Camille, să meargă ca slujnică în casa unui ceasornicar ciudat, Dr. Reinhart, pentru a-l spiona, deoarece urma să i se dea o funcție foarte importantă. În schimb i s-au promis mulți bani și șansa la o viață mai bună pentru ea și pentru Emile. Fata a acceptat, dorindu-și enorm să scape din bordel, care știa că mai devreme sau mai târziu îi va aduce sfârșitul.
ATENȚIE urmează SPOILERE (informații importante privind acțiunea și personajele), dacă doriți să citiți această carte, săriți peste această parte, direct la Concluzii!
Încerc să rezum acțiunea deoarece vorbim despre un roman de 370 de pagini.
Așadar, rolul ei fals era de a fi slujnica fiicei lui Reinhart, Veronique, o tânără de 17 ani, venită de numai două săptămâni de la mănăstire, unde a fost practic toată viața ei. Mama sa a murit la naștere, iar tatăl ei a considerat că aceasta este cea mai bună soluție. Cele două se împrietenesc deși ambele ascund secrete grele și tinereți distruse, chiar dacă una făcea parte din cea mai de jos pătură a societății, iar cealaltă dintr-o familie burgheză și bogată. De asemenea, se apropie și de Joseph, servitor de culoare, care a fost și el vândut și trecuse prin iad până să ajungă aici.
Reinhart nu e doar un ceasornicar, ci și un împătimit al anatomiei, iar aici lucrurile devin macabre și grotești. Pe lângă colecția de ceasuri, el avea pe rafturi borcane cu părți anatomice, cu fetuși morți, animale în formol, crea diverse automate sub formă de creaturi din metal, cu șuruburi, pietre prețioase și piei de animale, era fascinat de felul în care un corp se mișcă și făcea disecții pentru a vedea în detaliu oase, tendoane, mușchi, organe. Cât timp Veronique se afla la mănăstire el îi povestea de invențiile lui în scrisori și i-a trimis cărți de anatomie pentru a studia și ea. Fata nu era deloc atât de naivă pe cât părea, trăise lucruri dramatice la mănăstire și era foarte dornică să învețe și să devină ucenica tatălui său. Bărbatul era o persoană foarte bizară și închis în sine, muncea mai mereu și nu arăta deloc afecțiune.
Madeleine observă că se întâmplă lucruri ciudate în casa doctorului, primea noaptea cadavre pe ascuns si toate aceste detalii le turna poliției. Avea și un prieten, tot anatomist, Lefevre, care îi ținea lecții regelui și care era deseori în casa lor. Însă nu a putut dovedi niciodată că face ceva necurat, era normal ca anatomiștii să lucreze pe cadavre, nu avea dovezi că s-ar fi comis vreo crimă, erau morți luați de la spitale, morgă, închisori sau de pe străzi, înghețați.
De „arta” lui Reinhart află însăși Jeanne-Antoinette Poisson, marchiză de Pompadour, favorita regelui Ludovic al XV-lea. Ea îi cere să îi creeze ceva deosebit și este foarte impresionată de rezultat, o pasăre de metal cu pietre prețioase în loc de ochi, care putea zbura. Reinhart ajunge să fie numit ceasornicar oficial al regelui și se mută împreună cu servitorii la Luvru. Munca lui deși lăudată, este și aspru criticată, deoarece în acele vremuri, un animal din metal care sare singur sau zboară era pus pe seama vrăjitoriei și nu a mecanicii.
În paralel, Madeleine află că în Paris au început să dispară copii și îi este groaznic de frică pentru nepotul ei Emile. Disparițiile încep sa creeze tot mai multă angoasă și furie printre „oamenii de jos” iar regelui îi e frică de o răscoală. Populația dă vina pe regalitate, apar tot felul de teorii ale conspirației, că sunt furați pentru ca sângele lor să vindece un prinț, sau pentru ca marchiza să își păstreze tinerețea, ba că sunt duși pe vapor, sau că este ceva necurat la mijloc.
Un moment foarte trist este acela în care aflăm că Veronique a murit călcată de o trăsură. Reinhart se îngroapă în lucru, cu un proiect foarte important și extrem de secret pentru insuși regele. Acel proiect este dezvăluit la palatul de la Versailles în fața a sute de oameni care rămân șocați, ATENȚIE SPOILER! Este o păpușă în mărime naturală, după chipul și asemănarea lui Veronique, care scrie singură bilete, se mișcă, respiră și plânge. Lucrurile iau o turnură proastă când păpușa plânge cu lacrimi de sânge și scrie bilete în care spune ca a fost omorâtă. Începe și să cânte și să vorbească. Reinhart este aruncat în temniță, lumea îl acuză de vrăjitorie, este torturat și la un pas de moarte, iar păpușa este închisă și păzită la Versailles.
De-a lungul poveștii, Madeleine este constant amenințată de poliție, de faptul că nu și-a făcut treaba de spionaj cum trebuie, nu i se dau banii promiși și de groaza de a ajunge la închisoare (care în acele vremuri erau cu adevărat locuri din filmele horror) fuge după Emile și caută ajutor de la Lefevre. Din păcate ceea ce eu personal bănuiam de la început se adeverește. Lefevre este adevăratul criminal și vinovat, el fură copiii de pe străzi și face experimente pe ei, deoarece lucra la „reanimare”, se juca de-a Dumnezeu și voia să readucă la viață morții, iar regele știa tot. Fapt pentru care a considerat că niște bieți copii trebuie să moară, în numele progresului științei. Madeleine este lovită-n cap în casa criminalului, iar atât ea și Emile sunt legați de mese „de lucru” urmând să fie uciși. Lefevre reucunoaște că a ucis-o pe Veronique deoarece știa prea multe.
Punctul culminant este când însăși Veronique întră în casă alături de Joseph, care știa unde s-au dus, și îi salvează în ultimul moment. Ea și-a înscenat moartea după ce a fost lovită de trăsură, pentru ca proiectul tatălui său să vadă lumina zilei și pentru a-l demasca pe Lefevre. Acesta este înjunghiat de Madeleine și moare pe loc.
Veronique se afla ascunsă în păpușa mecanică, ea cânta și vorbea și a pus vopsea roșie în lacrimile ei. Marchiza a găsit-o pe când era ascunsă la Versailles și a aflat toată povestea.
Lucrurile se termină cu bine, în sfârșit răsuflăm ușurați când Madame de Pompadour l-a strâns cu ușa pe rege pentru experimentele macabre comandate și i-a cerut să-l elibereze pe Reinhart și să-i lase familia în pace. Astfel poporul avea un țap ispășitor pentru disparițiile copiilor, pe Lefevre, a cărui cadavru a fost și decapitat în piața publică, imaginea regalității rămânea nepătată, iar locul ei, a marchizei, era restabilit.
Familia este reunită, Madeleine este iertată pentru spionajul comis, cu toții au înțeles că era în joc viața ei și că nu a avut de ales, începe o poveste de dragoste cu Joseph și pleacă împreună cu Reinhart, Veronique, Emile și ceilalți servitori în Prusia, unde doctorul avea noi comenzi. „Maman” și Coraline, sora ei mai mare, rămân în mizeria și sărăcia lor, pe drumul pierzaniei, iar Camille este dat afară din poliție.
Fapte reale
„Fata mecanică” este inspirată din fapte reale. Este un roman de ficțiune istorică, însă disparițiile copiilor din acele vremuri au avut loc în realitate, poporul a luat foc de mânie, au apărut multe teorii, însă se pare că totul a fost cauzat de un edict al regelui, care a ordonat să fie luați toți vagabonzii de pe străzi și duși la temniță. Din exces de zel, pentru rezultate rapide și vizibile, poliția nu a luat doar vagabonzii, ci și ucenici, servitori și alți copii care se jucau pe stradă și i-a închis.
Regele Ludovic al XV-lea nu avea un doctor care făcea experimente macabre, însă era obsedat de moarte și pasionat de automate, spre disperarea marchizei de Pompadour. Acesta i-a cerut lui Vaucanson, genial creator de automate, inspirația pentru personajul fictiv Reinhart, să-i creeze o păpușă ca o ființă vie care să respire și să sângereze, însă acesta n-a reușit.
Păpușa mecanică a lui Reinhart a fost inspirată de cea pe care se spune că a creat-o filosoful Rene Descartes, după fiica lui Francine.
Concluzii
Dacă ați ajuns până aici înseamnă că v-a prins povestea, la fel ca pe mine. „Fata mecanică” este o carte mai lungă, cu foarte multă acțiune, cu personaje bine conturate, care m-a ținut trează până la 2 noaptea pentru a o termina.
Deși durerea se îmbină cu macabrul într-un mod greu de suportat, nu ai cum să nu prinzi drag de personajul principal Madeleine, „Madou” cum îi spune familia, și vrei să duci romanul până la final cu sufletul la gură deoarece speri, la fel ca și ea, că va avea parte de un happy end. Simți ca MERITĂ un happy end după viața absolut îngrozitoare de care a avut parte, la fel cum toți merităm o viață frumoasă.
Autoarea Anna Mazzola este avocat specializat în drepturile omului, muncește cu copiii și persoanele defavorizate și luptă pentru acestea. Acest aspect este important și ne ajută să înțelegem de ce se insistă pe anumite lucruri în carte. Viața plină de necazuri și violență de care are parte o tânără copilă, fete vândute de propriile mame, violuri, bătăi, lipsa de șansă la o viață normală dacă erai femeie săracă în acele vremuri, și bărbații o duceau greu, dar pentru femei și copii era teroare pe străzi.
Avem parte de multe descrieri, unele greu de citit, despre realitatea Parisului în 1750. Eu consider că este foarte bine și util să cunoaștem istorie, iar prin aceste lecturi (și, desigur, prin cele scrise chiar în acele timpuri) avem ocazia să vedem lumea prin ochii acestor oameni extrem de greu încercați. Foamete, boală, durere și din păcate, multă moarte. O viață de om sărman nu valora absolut nimic, mureau direct pe străzi și erau aruncați în groapa comună din Cimetiere des Innocents.
Este foarte inteligent modul în care Anna Mazolla a luat trei femei din lumi diferite și ne-a arătat că toate aveau cruci grele de dus, indiferent de statutul social. Daca Madeleine nu avea unde să se spele și a trăit într-un bordel, Veronique, deși burgheză, era mereu sub amenințarea de a fi trimisă înapoi la mănăstire sau măritată cu vreun libidinos, iar Madame de Pompadour, cu tot luxul, mâncărurile rafinate și puterea ei asupra regelui, era măcinată de tuberculoză care a și ucis-o, iar scaunul ei se clătina periculos de câte ori Ludovic al XV-lea își găsea noi amante.
